The Gateway SPI Strategic Policies & Ideas
În preajma mausoleului ayatollahului Khomeini se îngrămădesc oameni din toate colţurile Iranului. Un bătrân venit din nordul ţării îmi spune că, la alegeri, va face aşa cum ar fi dorit fostul lider suprem: “Imamul Khomeini, slăvit fie-i numele, ne-a spus să îi votăm pe cei care îi ajută pe oamenii oprimaţi, pentru că aceşti oameni oprimaţi sunt coloana vertebrală a societăţii noastre, trebuie să îi alegem pe cei care nu vor sa fim dependenţi nici de Vest nici de Est”. Bătrânul a călătorit până aici gratis, ca alte mii şi mii de oameni pentru că Organizaţia Iraniană pentru Administrarea Taxiurilor a pus la dispoziţie oamenilor 500 de taxiuri, autobuze şi microbuze pentru a fi transportaţi din toate regiunile Iranului la mausoleul închinat ayatolahului Khomeini.
Iranienii vin aici în număr mare pe tot parcursul anului, nu doar la comemorarea sau ziua de naştere a ayatolahului, pentru că mormântul lui e loc de pelerinaj, de vreme ce Khomeini e considerat imam, sfânt, pe aceeaţi linie de sânge cu al 7-lea din cei 12 imami, urmaşii profetului Mohammad, conform credinţei şiite. Şiiţii, nu doar iranieni, îl numesc pe Khomeini imam, mai ales pentru că ei cred că se potriveşte unei descrieri făcute într-o profeţie din anul 799 a imamului Musa al-Jafar – „Va veni un om din Qom care îi va chema pe oameni pe calea dreaptă, iar ei se vor aduna în jurul lui ca nişte bucăţi de fier, imposibil de urnit de vânt, unite prin puterea lui Dumnezeu“.
E vară, e cumplit de cald, aerul parcă stă, nu e nicio boare de vant. La marginea mulţimii adunate în jurul mormântului sunt aparate care împrăştie stropi de apă, ca să mai răcorească masa de oameni înghesuită sub soarele arzător. Nu de puţine ori se întâmplă ca femeile să leşine de emoţie ori din cauza căldurii sub chadorul negru care le acoperă din cap până în picioare. După rugăciunea de prânz, oamenii se aşază pe unde pot şi desfac pachetele cu mâncare. Din loc în loc, orezul sfârâie în oalele de pe maşinile de gătit portabile. Se întind covoare mari pe sub copaci, pe care se adună toată familia la masă. Din loc în loc sunt tarabe mobile la care se vinde ceai.
De câteva zile, la posturile de televiziune, printre spoturile electorale, se difuzează neîncetat documentare despre viaţa ayatolahului Khomeini şi anunţul din 1989 privind moartea liderului suprem. Ideile ayatolahului Khomeini sunt mai prezente şi în campania electorala. De fiecare dată când Khomeini este comemorat, în tot Iranul, dar şi în străinătate, au loc expoziţii de fotografie, concerte, adunări religioase, conferinţe.
În 2009, în campania electorală pentru prezidenţiale, fiecare tabără, conservatori, neoconservatori ori reformişti, încearcau să interpreteze ideologia imamului şi a republicii islamice în aşa fel încât să se potrivească cu programul lor politic. În campania din 2009 Khomeini a fost mai prezent ca oricând, poate şi pentru că, cu numai o săptămână înainte de alegerile prezidenţiale, întreaga ţară a fost în doliu – iranienii au comemorat 20 de ani de la moartea ayatolahului Khomeini, pe 3 iunie 1989.
Moartea lui Khomeini a şocat Iranul în 1989. Milioane de iranieni au venit atunci la Teheran să asiste la ceremonia de înmormântare. Autorităţile au fost nevoite să organizeze o a doua ceremonie, pentru că la prima, mulţimea de oameni aproape a distrus coşciugul de lemn ca să îi vadă trupul şi să smulgă bucăţi din giulgiu. A doua oară, coşciugul din metal a fost transportat cu elicopterul până la mormânt.
Au trecut zeci de ani, dar atmosfera este neschimbată, aceeaşi fervoare religioasă, aceeaşi adoraţie pentru cel numit “părintele Iranului”, oamenii încă plâng sincer, de parcă imamul ar fi murit chiar atunci, îmi explică o femeie îmbrăcată în chador: “Eu eram mică atunci, şi îmi aduc aminte că părinţii m-au luat cu ei când au venit la înmormântare, pentru noi e ca şi cum el ar fi murit ieri, exact cum e cu imamul Hossein”.
Khomeini a fost liderul revoluţiei islamice, omul care a transformat Iranul din monarhie în republică islamică. Revista „Time” l-a plasat în topul primilor 100 cei mai influenţi oameni ai secolului XX. Fostul lider suprem este sinonim cu revoluţia islamică şi cu ideologia care a dat naştere singurei republici islamice din lume în 1979. Este omul care, din exil, a reuşit să alimenteze nemulţumirea iranienilor faţă de regimul totalitar al şahului Pahlavi până la punctul la care regele nu a avut altă soluţie decât să fugă din ţară. În urma lui, puterea a ajuns în mâna mullahilor pentru că Khomeini credea în absoluta necesitate a implicării clericilor în guvernare şi promova ideea aplicarii normelor religioase, a şaria – legea islamică, în politică şi societate.
Khomeini, deşi iniţial dezinteresat de politică, credea, de timpuriu, în necesitatea implicării la guvernare a clericilor musulmani şi promova ideea aplicării normelor religioase nu doar în spaţiul social ci şi în cel politic. Khomeini a fost primul cleric iranian care a atacat public tendinţele seculariste ale anilor ’40 în Orient, în special modelul turcesc impus de Attaturk. Ayatolahul Khomeini avea o admiraţie nedisimulată pentru filozofii greci, iar influenta lor este vizibila in teoriile sale politice. Despre Platon spunea că are „idei de nezdruncinat” iar filozoful său islamic favorit era Avicena.
Khomeini a devenit cel mai puternic lider religios şiit al vremii, într-o perioadă în care clasa clericală iraniană fusese marginalizată şi tot mai privată de influenţă politică sub valul secular declanşat de şahul Reza Pahlavi. În plus, regimul Pahlavi se dovedea tot mai tiranic şi utiliza în exces serviciile poliţiei secrete Savak, faimoasă pentru cruzimea metodelor de tortură. Astfel, Khomeini a găsit arena perfectă pentru a se implica în politică. Atacurile sale în discursuri publice şi la slujbele de vineri l-au transformat rapid în duşmanul numărul unu al regimului Pahlavi şi i-au adus perioade lungi în închisorile şahului.
Deşi apropiaţii monarhului au cerut în mod constant executarea lui Khomeini, Reza Pahlavi a refuzat, convins că l-ar fi transformat pe Khomeini în martir, aşa că a ales să îl trimită în exil. Khomeini s-a refugiat mai întâi în Irak, apoi în Turcia şi Franţa. Exilul său a durat în total 14 ani, timp în care popularitatea sa a crescut extraordinar, nu numai în Iran. Casete audio cu discursurile sale despre purificarea islamică a Iranului şi înlăturarea regimului monarhic corupt şi tiranic erau bunuri de contrabanda în toate bazarurile iraniene.
Încă din 1978, ţara era în haos, cu manifestaţii aproape zilnice în care populaţia cerea democraţie, respect pentru religie şi păstrarea în ţară a veniturilor din petrol. Un an mai târziu, în jurul aeroportului din Teheran, milioane de oameni aşteptau cu entuziasm revenirea din exil a ayatolahului Khomeini. În avionul plin de jurnalişti străini care îl aducea din Franţa, întrebat ce simte, Khomeini raspunde: „Nimic”. Un răspuns faimos care şi acum creează aprigi controverse şi analize extinse. Khomeini atinsese deja statutul de legendă în viaţă. În noaptea în care a ajuns în Iran, s-a răspândit ca focul vestea că chipul lui ar fi apărut pe lună.
Pe scena politică iraniană erau prezente atunci toate tipurile de formaţiuni politice de la comuniştii din partidul Tudeh şi mujahedini până la liberali pro-occidentali. Dar foarte repede a fost clar cine avea să facă ordine cu o mână de fier. Rapid, Khomeini câştigă tot mai mulţi susţinători politici, iar orice opoziţie este pur si simplu eliminată. Chiar apropiaţi ai ayatolahului l-au acuzat ca îşi înlătura opozanţii fără să clipească.
Khomeini cere un referendum în 1979 prin care regimul monarhic e schimbat cu cel de republică islamică şi se creează instituţia liderului suprem religios, unică în lume. Khomeini îşi vede visul împlinit şi îl consolidează. Paradoxal, invazia irakiana din 1980, care a declanşat războiul de 8 ani, nu a făcut decât să întărească noul regim iranian, deşi Saddam Hussein s-a bucurat de sprijinul mai tuturor puterilor occidentale şi arabe. Motivaţia a fost că proaspăta republică islamică era o ameninţare, mai ales că Khomeini promova exportarea ei ca model de guvernare în tot spaţiul islamic.
Khomeini a pus în practică teoria sa prin care guvernarea trebuia să fie responsabilitatea celor care cunosc cel mai bine şaria – legea islamică, adică mullahii şi specialiştii în jurisprudenţă islamică, pe principiul că numai teocraţia poate anula corupţia, injustiţia şi devierile de la islamul “corect”. Acesta e şi motivul pentru care Khomeini a pus la punct, în premieră în teologia islamică, conceptul de velayat-e fariq, a liderului suprem, un fel de gardian al tuturor aspectelor sociale şi politice, cel care supervizează fiecare acţiune pe plan intern sau extern a celorlalte autorităţi din Iran. În acelaşi timp, iranienii îşi pot alege astăzi prin vot direct preşedintele şi parlamentul pentru că Khomeini considera că şi oamenii de rând trebuie să aibă un cuvânt de spus.
„Legile societăţii trebuie să urmeze strict legea lui Dumnezeu, şaria, care răspunde tuturor nevoilor omeneşti şi oferă instrucţiuni şi norme pentru fiecare domeniu al vieţii”,
spunea Khomeini. El era convins că numai teocraţia poate preveni corupţia, oprimarea celor slabi, injustiţia si devierile de la islam, dar accepta şi o democraţie parţială, realizată prin consultarea prin vot direct a populaţiei.
Cel care avea să schimbe definitiv istoria şi lumea, s-a născut pe 24 septembrie 1902, în oraşul Khomein din Iran. Familia sa este considerată urmaşă de sânge a profetului Mahomed pe linia celui de al 7-lea dintre cei 12 imami, conform credinţei şiite. Cei
mai mulţi dintre bărbaţii din familie au făcut studii religioase, iar tatal lui Khomeini era mullah – cleric musulman. Copil fiind, Khomeini rămâne orfan şi ajunge în grija rudelor. Încă de mic a urmat studii religioase la diverse madrasse -şcoli islamice. În 1921, Khomeini se mută în oraşul sfânt Qom, unul dintre cele mai importante centre şiite din lume. Acolo studiază şaria – legea islamică, firq – dreptul islamic, dar face şi studii neobişnuite, la acea vreme, de filozofie greacă şi îşi dezvoltă gustul pentru poezie. Într-o vreme în care misticismul sufi era considerat de mulţi o erezie, Khomeini îl aprofundează. Ca profesor la Qom, predă filozofie politică, istorie islamică şi etică.
Opiniile în legătură cu Khomeini diferă extraordinar de mult, dar consensul domină asupra faptului că era extraordinar de charismatic. Sunt oameni care îl descriu ca fiind rece, foarte auster, chiar crud iar alţii spun că era un om cald şi bun. Într-un interviu pentru Radio România, Abdulaziz Sacheddina, profesor de studii islamice şi fost consilier la Departamentul american de Stat mi-a povestit că Khomeni, al cărui student a fost o vreme, era blând şi politicos, asculta ce avea de zis chiar şi cel mai neştiutor student şi era foarte modest, era frugal şi dispreţuia lăcomia şi mâncărurile bogate. Sachedina mi-a spus că la bătrâneţe, Khomeini ajunsese să nu mai mănânce decât câte o bucată de brânză cu pâine pe zi.
Nepoţii lui Khomeini sunt toţi implicaţi în viaţa publică şi, paradoxal, mai toţi sunt adepţi ai democraţiei de tip occidental. Ba chiar unul dintre ei, Hussein Khomeini, este un opozant
public al ideii de guvernare islamica şi a afirmat că „Iranul este o dictatură a clericilor”. El este faimos pentru declaraţia de la televiziunea Al Arabiya: „Iranienii au nevoie de libertate, iar daca nu o pot obţine decât prin intervenţie americană, vor accepta! Eu, unul, ca iranian aşa aş face” – o declaraţie care i-a adus arest la domiciliu în Qom.
O nepoată a lui Khomeini este căsătorită cu fostul preşedinte liberal Mohammad Khatami. Unui alt nepot cu vederi liberale al ayatolahului i-a fost interzisă candidatura la Parlament pentru că a fost catalogat a fi „insuficient de devotat ideilor lui Khomeini şi revoluţiei islamice”.
Autor: Carmen Gavrilă
