The Gateway SPI Strategic Policies & Ideas
Teheran. Promenadă în apropierea fostului palat regal al ultimului şah Pahlavi. E vineri. Tinerii „hip” nu sunt la slujbă. Cuplurile se plimbă ţinându-se sfidător de mână, deşi dacă ar fi prinşi de poliţia moralei islamice, riscă cel puţin o admonestare, dacă nu un drum la secţie finalizat cu o amendă şi poate chiar câteva lovituri. Pe lângă tineri, trec fără să le bage de seamă atitudinile nu tocmai pioase, mullahi eleganţi în veşminte tradiţionale. „Uite, ăsta cu turban negru. Ştii ce înseamnă? Că provine din familia Profetului. E seyyed” îmi spune un amic, oprindu-se din mâncat îngeţata cu fistic, pentru care ne-am oprit la un vânzător ambulant.
Continuă cu o grimasă de dispreţ: „Eu nu găsesc de lucru iar aştia sunt plini de bani, ia uite-l pe asta, are ochelari de firmă”. Mie uneia mi se pare cel puţin amuzantă combinaţia de de haine religioase şi perechea de ochelari de soare scumpi care îi tronează pe nas mullahului cu turban. Amicul meu deja se ambalează, nu bagă de seamă că îngheţata începe să i se scurgă pe degete. Porneşte să peroreze: „Ei conduc ţara asta, ei decid tot, şi au o groază de bani, şi nu doar din donaţii, ei controlează petrolul, tot ei au bani ca să cumpere tehnologie de orice fel”. Asta spune un tânăr student.
Geneive Abdo în „Răspunzând doar în faţa lui Allah” a reflectat perfect rolul năucitor şi de multe ori paradoxal al mulahilor iranieni : „Unul dintre misterele lumii clericale iraniene este cum câţiva teologi, puţin expuşi la lumea modernă, pot dezvolta idei uimitor de moderniste, în timp ce majoritatea, cu aceeaşi experienţă, cred că textele islamice sunt infailibile şi ar trebui să rămână neschimbate până la sfârşitul timpurilor”.
Nu la fel gândesc tinerii săraci din faimoasa zonă de sud a Teheranului. Aici majoritea respectă codul de îmbrăcăminte islamic iar pentru cei mai mulţi cuvântul mullahilor e lege. „Sunt oameni sfinţi, trebuie ascultaţi pentru că au studiat Coranul şi textele religioase, ştiu ce vorbesc, ei ne feresc de depravarea care consumă restul lumii” îmi spune o tânără iraniană. „Eu nu mă îmbrac în chador pentru că m-ar obliga cineva, ci pentru că aşa vreau. Uite la voi occidentalii, nu mai aveţi nimic sfânt! Dacă nu ar fi fost mullahii, şi azi am fi fost sub dictatura şahului şi la cheremul puterilor străine”, continuă ea însufleţită.
Interesant este că, în pătura săracă, opinia aceasta nu este unanimă. Mulţi dintre cei care l-au susţinut pe preşedintele Mahmud Ahmadinejad, şi cu care am vorbit, considerau că mullahii care au făcut revoluţia islamică au devenit corupţi şi că este nevoie de o întărire a şaria, dar de către laici cu credinţă, precum Ahmadinejad şi neoconservatori. „Mullahii bătrâni s-au îmbogăţit şi au devenit coruptibili, după ce a murit Khomeini şi nu i-a mai supravegheat nimeni, dar acum tineri ca Ahmadinejad or să taie corupţia şi or să readucă idealurile revoluţiei islamice”, era convinsă prin 2008 o tânără din Sudul Teheranului.
Mullahii iranieni au păşit din moschei spre tribunele politice şi ţin în mâini destinul ţării. Uneori forţă de schimbare, alteori redută tradiţionalistă, o bună parte din ulama – comunitatea mullahilor, reprezintă coloana vertebrală a regimului iranian, dar pentru câtă vreme?
Iranul este prima ţară din Orientul Mijlociu cu un Parlament, în 1906, în urma aşa numitei „revoluţii contituţionale” sprijinită de mullahi. Iranul părea o sursă de democraţie incipientă. De atunci a mai avut loc o revoluţie, al cărei motor au fost tot mullahii, însă cuvântul democraţie a început încet să dispară din discursul public, îngropat sub şaria-legea islamică.
La începutul secolului XX, ulama se plasase în prima linie în procesul reformelor în Iran, alături de curentele marxiste, seculariste şi prodemocratice. Atunci Seyyed Hassan Taqizadeh, politician şi diplomat iranian decreta o apropiere de Europa, de neconceput astăzi: ”Trebuie să acceptăm şi să promovăm necondiţionat civilizaţia europeană. Iranul trebuie să se europenizeze în imagine, în esenţă, în aspectele fizice şi spirituale”.
Când în Iran a început să bată vântul reformelor, în secolul XIX, toate segmentele societăţii iraniene s-au implicat, inclusiv ulama, care a avut un rol esenţial în coagularea sprijinului public pentru reforme. Dar, pe măsură ce reformele au căpătat trăsături seculare tot mai puternice, coaliţia s-a sfărâmat. Un istoric iranian spunea:” încercarea de a face vin a avut ca rezultat oţet”. Schimbarea radicală în politica iraniană nu a fost tolerată de segmentele tradiţionale religioase ale societăţii iar rezultatul a fost prima generaţie de iranieni orientaţi aproape exclusiv pe renaşterea islamică.
Principala idee a revoluţiei constituţionale a fost crearea unei „case a justiţiei” – Edalat Khaneh, devenită apoi parlament – Majlis. Totuşi, revoluţia constituţională nu era împotriva monarhiei, aşa cum avea să fie revoluţia islamică, ci împotriva absolutismului. Scopul nu era de a da mai multă putere individului ci de a limita exercitarea arbitrară a autorităţii. Ulama susţinuse constant absolutismul monarhic încă din 1501, când dinastia Safavidă a stabilit monarhia şiită în Iran. Ulama vedea în monarh un protector al şiismului, un promotor al credinţei.
Când absolutismul monarhic nu a mai fost zidul de apărare al şiismului împotriva ideilor occidentale periculoase, mullahii nu au mai văzut nici o contradicţie între cerinţele şiismului şi constituţionalism. Oricum, principala preocupare a „constituţionaliştilor” era justiţia socială, nu secularismul, deci nu erau orientaţi împotriva religiei, a mullahilor ori a puterii lor.
Precepte din legea islamică erau folosite ca argumente pentru a protesta faţă de injustiţie şi absolutism. Şaria – legea islamică era văzută mai degrabă ca un cod personal de comportament, decât unul de organizare şi administrare publică. Este evident că Iranul nu ar fi avut, aşa devreme, o constituţie şi un parlament, dacă nu ar fi existat susţinerea clasei religioase, cu o uriaşă influenţă populară şi care a acţionat, atunci, chiar dacă din motive diferite de ceilalţi „constituţionalişti”, ca factor reformator şi modernist.
Iranul a cunoscut un fenomen uimitor: o topire a ideilor marxiste într-o nouă ideologie a mullahilor modernişti, „intelectuali”. Moderniştii islamici iranieni din anii 40 promovau reformarea şaria în aşa fel încât să reflecte epoca modernă. În acest punct, ideologiile de stânga şi filosofia dialectică au avut un rol covârşitor. În anii 60 şi 70 aşa-zisul şiism socialist era larg răspândit în clasa politică iraniană. Principalul ideolog a fost ayatollahul iranian Ali Şariati, care a ajuns până la a demonstra că marxismul este islamic, mai ales prin accentul pe dreptate socială.
Anii 50 aduc în Iran o trezire religioasă şi o implicare fără precendent a ulama în politică. Forţele şiite pornesc ofensiva împotriva secularismului impus de şahul Pahlavi şi cer, în premieră, instituţionalizarea rolului religiei şi a clasei clericale în societate şi politică. Ulama trece de la sprijinirea monarhiei şi pasivitatea politică, la implicare. Motivul: atacurile constante ale şahului Pahlavi care a lăsat mulahii fără surse serioase de venit, de la pământuri la taxe religioase şi donaţii. Ulama militantă era concentrată în oraşul sfânt Qom. De acolo, ayatollahul Ruhollah Khomeini a lansat rezistenţa militantă împotriva secularismului şi a monarhiei care îl promova. Iniţial, Khomeni nu a ezitat să se alieze inclusiv cu partidele comuniste, precum Tudeh ori cu forţe liberale anti-absolutiste. Ulterior, alaţii aveau să fie striviţi fără drept de apel. Astfel, a pornit valul care avea să măture în 1979 Iranul prin revoluţia islamică, şi care avea să aducă la putere pătura clericală într-o dominaţie absolută până în anii 2000.
Ideile ayatollahului Şariati au fost preluate de mişcări de guerillă urbane precum Mujahedinii Poporului, care legau modernismul islamic de lupta armată. La fel pentru Fedaiyan-e Islam – Devotaţii Islamului, considerată poate prima formă organizată a fundamentalismului militant din lume, fundamentalism care a dominat politica în lumea musulmană după anii 80. Fedainii erau tineri seminarişti proveniţi mai ales din clasa de mijloc, promotori ai pan-islamismului şi ai unităţii musulmane, care ar fi garantat societăţi şi guvernări islamice.
Revoluţia islamică iraniană a fost rapidă şi s-a desfăşurat pe parcursul a doar 18 luni. A pornit în Qom pe 8 ianuarie 1978 cu proteste ale seminariştilor faţă de atacurile la adresa lui Khomeini. Protestul înecat în sânge a declanşat altele care s-au întins ca focul în tot Iranul. Khomeini devine simbolul revoluţiei. Demonstraţiile capătă o tot mai pregnantă culoare religioasă, accentul cade pe „purificare islamică”. Islamismul revoluţiei este sprijinit de reţeaua de moschei, seminarii şi organizaţii religioase. În faţa dezastrului, şahul încearcă să negocieze dar Khomeini nu se poate mulţumi cu mai puţin când simte că poate obţine totul – guvernarea islamică. Şahul fuge, revoluţia mullahilor triumfă. Pas cu pas, forţele neislamice care contribuiseră la înlăturarea şahului sunt amuţite sau lichidate fizic.
Noua constituţie nu mai lasă loc de îndoială, este islamică aşa cum a dorit Khomeini şi pune puterea în mâinile clasei clericale – prin instituţia velayat-e fariq liderul suprem spiritual, Consiliul Gardienilor şi Consiliul pentru Discernământ şi Mediere (n.a. traducerea este aproximativă din cauza lipsei unui organism echivalent în spaţiul occidental) cu membri numiţi, nu aleşi prin vot popular, lăsând guvernul şi Parlamentul, alese de popor, doar cu puteri administrative. Saeed Hajjarian, consilier al fostului preşedinte Khatami (între 1997 şi 2005) spunea: „Iată ironia istoriei. Nietsche a decretat moartea zeilor. Dar zeii morţi s-au răzbunat reînviind religia sub forma ideologiei”.
Pe 6 iunie 1989 Khomeini moare. Curând, încep lupte între facţiuni cu interpretări diferite ale ideologiei lui Khomeini şi ale islamului în politică. Rapid, mulahii care cer separarea religiei de stat sunt amuţiţi. Lupta politică se duce exclusiv între clerici. Conservatorii au câştig de cauză şi îl aleg ca lider suprem pe Ali Khamenei.
În timp, mulahii moderaţi, numiţi „pragmatici” au tot făcut presiuni pentru libertăţi sociale limitate, ca în cazul presei, şi reluarea relaţiilor diplomatice cu ţări demonizate de Khomeini. Folosindu-se de aspecte ale ideologiei revoluţiei islamice, forţele conservatoare moderate şi liberale au început să lege legitimitatea statului mai mult de acele instituţii, precum preşedinţia şi parlamentul, alese prin vot direct.
Accentul cade pe voinţa populară, cel puţin la nivel discursiv. În această atmosferă ajunge preşedinte clericul reformist Mohhamad Khatami, în 1997. Iranul cunoaşte o oarecare libertate de expresie dar reformele economice, mult aşteptate, lasă de dorit. Se vorbeşte tot mai deschis despre corupţia clasei clericale, de averi fabuloase. Tabăra conservatoare îşi revine mai puternică iar neputinţa guvernelor reformiste să aducă bunăstare economică este exploatată de o nouă tabără, a neoconservatorilor, în special de foşti membri ai Gărzilor Revoluţionare islamice, precum Ahmadinejad. Încet dar sigur, Iranul a fost măturat de o nouă revoluţie, tăcută dar implacabilă. Economia iraniană devenit tot mai mult controlată de Pasdaran – aşa numitele Gărzi Revoluţionare şi de Basij – miliţiile islamice de voluntari, cu îngăduinţa unei părţi a ulama, în frunte cu liderul suprem Khamenei.
Autor: Carmen Gavrilă
